Cand un parinte isi pune sperantele batranetii intr-o cariera a copilului….

Este urat afara. Dar urat exact in sensul pe care il urasc cel mai tare: ploua…dar nu prea. Suficient incat sa nu poti face nimic afara dar prea incet incat sa te resemnezi cu statul in casa. Mai arunc o privire pe statisticile din urmatoarele zile si ma intristez si mai tare. Cand am momente de genul asta fac o pauza de zece minute sa imi golesc mintea. Unii mai rautaciosi din fire ar spune ca de ce imi ia atat de mult. Dar suficienta divagare. Subiectul de astazi este despre activitatile copiiilor si asteptarile pe care le avem de la ei.

L-am dus pe Vladut, baiatul cel mare, la o scoala de fotbal. Mai mult la insistentele unui prieten, ale lui Vladut si, nu in ultimul rand, dupa discutia cu antrenorul. Mi-a placut cum a pus problema si m-am gandit ca miscarea nu face rau. Nu mi-a stat mintea nicio clipa la performanta, antrenamente, turnee, talent,etcetera. Am avut in minte strict socializarea si miscarea. Am ajuns, ne-am acomodat, ne-am imbolnavit, am lipsit, am revenit, am dat cu stangul in dreptul, am incurcat terenurile la primul turneu oficial. Intr-un cuvant, hai sa spunem, eufemistic vorbind, ca fiu-miu nu va fi Messi. 🙂

Dar am vazut alti copii cu sanse destul de bune. I-am vazut concentrati si cum joaca din placere. I-am vazut bucurandu-se la goluri. Si am vazut un antrenor care pune COPILUL inainte de rezultate sau bani. Atat cat mai poti pune ceva inaintea banilor in zilele noastre. Acesta a fost motivul pentru care am continuat cu aceasta activitate pe care, sincer sa fiu, ma asteptam ca Vlad sa o abandoneze in doua-trei luni. Dar iata-l ca merge in continuare, face progrese, alearga, a prins curaj. Si aproape a dat un gol. Sunt sarcastic, asa cum ii place lui sa spuna.Iar eu ii explic ca el este fundas si ca eu nu trebuie sa isi impuna sa dea gol. Sa loveasca cum trebuie, sa nu ia echipa gol si sa se distreze. Acestea sunt obiectivele lui. Ma consider cerebral cand vine vorba de cata responsabilitate pun uneori pe umerii copiilor, dar, cu toate astea, mai sar uneori calul si ii cer cai-verzi-pe-pereti. Dar ma calmez repede.

Unii parinti insa cer rezultate, progres de la sedinta la sedinta si pun copilul in ipostaza nefericita de a alerga cu un ochi la antrenor si cu un ochi la parinte. Evident ca nu prea mai are ochi si pentru fotbal. Cand am auzit prima oara cum se striga catre un copil pentru ca a pierdut mingea, am incremenit. Am refuzat initial sa cred ca este ceva obisnuit si mi-am spus ca este un caz izolat. Dar tipetele s-au repetat, presiunea pe care o punea in timpul unui meci pe copil arata ca un grafic de EKG. Dusuri calde si reci, felicitari si ocara, toate la intervale alarmant de scurte. Si nu veneau de la antrenor, ci de la parinte.

Dragi parinti, va intreb, de ce puneti atatea sperante intr-un sport? Este singura scapare dintr-o viata marcata de munca? Considerati ca doar asa va razbi in viata? Ii si vedeti Ronaldo sau Messi si va ganditi la milioanele din cont? Aveti in vedere milioanele din contul copilului sau visati la un cont comun si batranete de huzur? Imi pare rau sa v-o spun dar sansele ca baiatul vostru sa ajunga un superstar sunt cu zero-virgula in fata. Sansele ca baiatul vostru sa ajunga la o echipa de pluton din diviziile secunde, si asta daca are talent acum, la sapte-opt ani, sunt de cateva zeci de procente. Sau, mai pe intelesul vostru, unul din 4-5-6 copii talentati va ajunge sa joace fotbal profesionist la un nivel mediocru. Adica sa castige un salariu de bancher de mana a doua. Sansele sa ajunga in prima divizie sunt dintr-o singura cifra. Si asta daca are noroc si toate merg in favoarea lui.

Cele mai mari sanse, desi ma doare cand o spun, sunt sa nu ajunga niciodata fotbalist profesionist. Si m-as hazarda sa spun ca sunt de peste nouazeci la suta. Ganditi-va numai ca sunt cateva scoli de fotbal in fiecare oras, cu 10-15 copiii fiecare si numai cateva zeci de echipe care astazi isi mai permit sa dea salarii. Matematic vorbind, copilul tau va avea cate 50-100 de competitori doar din orasul lui. Si aveam peste 260 de orase in 2011.

Stimate parinte, daca intentiile iti sunt onorabile si nu ai in gand decat bunastarea copilului, iti spun ca are sanse mai mari sa ajunga medic decat fotbalist. Lasa-l sa invete. Obliga-l sa invete. Pentru ca, odata dobandite, cunostintele nu se accidenteaza, cunostintele nu sunt subiective cand aleg daca sa te bage in teren sau nu, cunostintele nu au ghinion. Daca va avea cunostintele potrivite va putea ajunge ca viitorul unui fotbalist sa depinda de el. Sau imaginea lui. Sau sanatatea acelui fotbalist. Si va castiga infinit mai bine decat un fotbalist a carui cariera se incheie la treizeci si ceva de ani.

Lasa-l sa mai creasca si sa se bucure de fotbal si de copilarie. Lasa-l sa faca 12-14 ani si apoi gandeste-te daca are potential ridicat de a face performanta. Lasa-i dezvoltarea emotionala in pace. Lasa-l sa dea in minge si sa dribleze. Sau sa paseze, daca asta are chef sa faca. Dar, in niciun caz, nu tipa de pe margine, cat te tin plamanii „CAAAAAAAAAAAAALM!”. Pentru ca se va impiedica in drum spre poarta.

Acest articol a fost citit de 1341 persoane.

Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *