Mingea si creta, cele mai frumoase inventii ale copilariei

kids play

In urma cu ceva timp scriam de cea mai importanta resursa a noastra, timpul. Astazi mi-am dat seama cu adevarat cat de repede trece el si cum imbatranim. Dar poate tocmai asta face viata frumoasa si interesanta.

Faptul ca pot sa imi aduc aminte cu lux-de-amanunte ceva ce s-a intamplat acum 15 ani imi arata ca nu este chiar indepartat evenimentul. Faptul ca au trecut 15 ani imi arata ca trec repede. Faptul ca eram in liceu cand jucam un joc pe computer, impreuna cu prietenii, iar acum il joc impreuna cu baiatul meu imi arata ceea ce este frumos si interesant.

Toti baietii de liceu din generatia mea au “rupt” salile de internet, in urma cu 15 ani, jucand Counter Strike. Si jucam ore in sir, acelasi joc pentru cati incapeau in sala. Si asteptam sa se elibereze un computer pentru a-l putea ocupa cateva ore. Au trecut ani multi de atunci si acum, trecut fiind de 30 de ani, joc impreuna cu fiul meu un joc care are cel putin 20 de ani. Si ne place asa cum imi placea si mie acum 15. Si, culmea, desi este un joc cu impuscaturi, nu numai ca il las sa se joace,dar il si incurajez. Copil fiind trageam cu prastia, ne jucam cu gornetele, scobarul si arcul. Asta ca sa fac o paranteza pentru a justifica jocurile “de-a razboiul” si de a intelege ca ele, vrem-nu vrem, fac parte din viata noastra.

Aparent jocurile ne leaga pe toti. Desi tehnologia a avansat inca mai avem aceste jocuri ce pot fi comune pentru mai multe generatii. Sotronul, Ratele si Vanatorii, Douazecisiuna sunt inca jocuri pe care le mai vezi la copiii din 2014 si pe care sunt sigur ca le vom mai vedea si cand vom coloniza vreo planeta. Si sunt jocuri pe care le joaca cu aceeasi placere cu care le jucam si noi.

Sunt ACELE jocuri. M-am oprit intr-o zi din drumul spre casa si am vazut cum se jucau o mana de copiii in spatele blocului. Mi-am adus aminte de copilarie si de aceleasi jocuri. Si mi-am dat seama ca mingea si creta au fost cele mai frumoase inventii.

Jocurile copilariei mele, jocurile copilariei noastre

kids playing

Cine a crescut la tara, dar nu numai, isi aduce aminte cu siguranta de anii `80 si de jocurile copilariei noastre. Chiar daca nu ne mai aducem aminte pe-ndelete, cu siguranta inca ma stim un lucru: ca erau mult mai multi copii si mult mai multe jocuri active sau care mai de care mai periculoase. Si pe langa faptul ca majoritatea dintre noi nu am patit nimic imi aduc aminte cum ieseau mamele pe balcon cand se intuneca si cum o buna parte dintre noi trebuiau sa intre in casa.

Acum nu ma voi lega de faptul ca nu mai sunt aceleasi cete de copii sau ca nu mai merg la tara decat foarte putini. Si, culmea, nici macar de faptul ca aceia putini care mai sunt rup o tableta si un calculator in doua. Pur si simplu mi-am amintit de copilarie. Si de multimea de jocuri pe care le aveam, in ciuda varietatii reduse de jucarii.

In Romania acelor ani, singurele jucarii pe care majoritatea dintre noi si le permiteau sau le puteau gasi erau mingea,prastia,elasticul si surprizele. Si imi aduc aminte de cel care avea minge si cum il asteptam sat ermine lectiile pentru a iesi la joaca. Acel balon ridicol de mare, care era de o elasticitate incredibila si care sarea de cate douazeci de ori. Si cu care, bineinteles, mai spargeam cate un geam pe la parter sau primul etaj. Dar pina sa il spargem aveam zeci de jocuri pe care le practicam, pe langa fotbal. Unul mai frumos decat altul. In jurul acelui balon era inevitabil ca de fiecare data sa nu se stranga toti baietii. Fetele, in schimb, jucau “elasticul”. Recunosc ca nu am inteles niciodata jocul, dar era un prilej bun de a mai sta pe langa ele. Si cand ne plictiseam si unii si altii ne asezam la banca si jucam ”Flori,fete,filme” sau “Pititea”. Rasul continua pina tarziu in…..seara. De obice, pe intuneric, jocurile erau, sau cel putin pareau, mai interesante.

Vacanta de vara o petreceam la tara. Tin minte fascinatia cu care asteptam acea vacanta cat si momentul in care nu mi-a mai placut sa imi petrec perioade lungi acolo. Dar cand o ajungeam stiam ca sosise vremea altor distractii: mersul la baraj, trasul cu prastia, plimbarile lungi cu bicicleta si….atat de “interesantul” tras cu carbid. Recitind aceste ultime randuri imi dau seama cat de distructivi eram si cate pagube provocam.

Prastia era nelipsita din arsenalul oricarui baiat. Aveam prastia din dotare, cu care puneam la pamant ciori si gugustuci. Si dupa fiecare pasare doborata imi parea rau. Dar continuam sa trag. Fascinatia puterii,mintea frageda si tampita, sau pur-si-simplu ceva ce era perceput drept amuzament pe atunci. Acum nu va ganditi ca era macel, dar nici prea placut nu era pentru bietele pasari. Dar fiti fara grija ca cele mai multe victime erau facute prin randul oalelor si ulcelelor pe care le vedeam pe garduri. Mereu le spargeam, mereu ne certau si mereu le explicam ca “parca sunt puse special la tinta si nu pot sa ma abtin”. Cand ne luau prastia ne faceam alta. La sase ani nu se punea problema daca stim sau nu sa ne imbracam, daca suntem in stare sa plecam la magazinul aflat la un kilometru, daca nu raspundem la telefon sau daca ramanem toata ziua singuri acasa. Se punea problema daca stii sa faci un arc, o arbaleta, o prastie sau sa iti esapezi singur camera de la bicileta si mingea. Eram altfel.

Cautam locurile unde se lucra la vreo teava sau canalizare si furam carbidul. Pentru cei care inca nu stiu, o bucatica de carbid intr-un tub de spray, alaturi de putin apa (care de obicei era saliva) si agitate bine…provocau un tunet de se auzea de la un kilometru. Si cand prindeam cateva bucati de carbid se auzea toata ziua ca am gasit. A doua zi, de obicei, nu mai era cazul intrucat eram pedepsiti. Dar doua-trei bucatele tot mai reusisem sa pastram. Oricum inca mai aveam tevile cu gornete si scobarele. Daca ceva era mai periculos decat acestea doua, erau petardele in preajma sarbatorilor de iarna. Dupa cate un razboi cu gornete cartierul arata de parca erau imprastiate manifeste. Si da, ne faceam singuri pustile, ne procuram singuri tevile de pvc. De pe santiere sau blocuri in constructie. Ce paza si ce protectie? Erau niste constructii cu potentiale pericole la tot pasul pentru un copil, unde nu se afla nicio imprejmuire sau paznic. Si nu imi aduc aminte ca vreun copil sa fi patit ceva. Dar totusi era periculos.

Cred ca nimeni din generatiile anterioare nu poate sa spuna ca a avut o copilarie anosta sau ca nu aveai cu cine sa te joci. Pot spune doar ca jocurile erau altfel, poate mai periculoase, poate mai copilaroase, cu siguranta ceva mai netehnologizate. Dar erau fumoase si ne dadeam prilejul sa fim impreuna. La urma-urmei acesta era cel mai important lucru.